Lista de intrebari

De ce, din cand in cand, in viata, trebuie sa facem ceva? Ceea ce ‘trebuie’! Nu ceea ce vrem… De ce, la un moment dat, trebuie sa ne maturizam? De ce trebuie sa ne asumam responsabilitati? De ce unii au voie si altii nu? Nici nu conteaza ce-au aia voie. Altii n-au. E suficient. Cine a stabilit ce ai si ce nu ai voie? Si cine i-a confirmat deciziile? Cine e in masura sa-mi spuna mie ce trebuie sa fac si ce nu? Si de ce altcineva mi-ar spune gresit? De ce legaturile de sange creaza si relatii de obligativitate? Si de ce anii in plus inseamna drepturi in plus? Nu se poate ca unii oameni, uneori (nu toti si nu tot timpul, sa fim rezonabili) sa ia decizii de capul lor? Exista oameni care fac ceea ce simt si sunt, in acelasi timp, incadrati in societate? Si pana la urma, ce inseamna sa fii incadrat in societate? De ce-as fi? Ce avantaje ii aduce unui om sincronizarea cu standardele sociale? Il fac mai placut? Doar banal. Si chiar si daca l-ar face mai placut, mai popular, mai atractiv… il intereseaza? Ce e de preferat? Sa fii placut in societate sau sa te placi pe tine insuti? Pana la ce nivel suntem animale sociale? Cand incepe sa primeze confortul interior, in detrimentul celui exterior? Si, odata ce ti-ai stabilit granita asta, ce drept ar avea cineva sa ti-o critice? Sau sa ti-o mute cu forta? In momentul in care cineva vrea sa-ti mute granita confortului interior si s-o impinga mai spre interior, este agresiune? Esti in razboi? Cum s-ar defini un NATO al confortului interior? Un grup de oameni ale caror granite ale confortului interior nu se suprapun? Nu intra in conflict? Si de ce, chiar si in situatia asta, apare vreun Osama bin Laden social care isi baga avionu’ in confortul tau interior si iti da in cap cu cartea sfanta a manierismului social? De ce se gasesc tot timpul oameni amabili care te sfatuiesc ce e bine? De ce nu te asculta nimeni, niciodata, atunci cand chiar ai avea ceva de spus? Si de ce te asculta atunci cand n-ai nimic de spus? De ce se bucura oamenii cand ai necazuri? Si de ce n-o recunosc? De ce sunt tristi cand iti e bine? Si de ce n-o recunosc? De ce mint oamenii? De ce ne-a transformat societatea in niste prefacuti si in niste mincinosi? De ce nimeni nu recunoaste sincer ca-l doare in cur de restul si se gandeste doar la el? Pentru ca nu e asa? Ne gandim si la altii? Probabil ca da. Cu o mentiune: daca ma gandesc la altii, mie ce-mi iese? Am ceva de castigat din altruism si conformare cu standardele sociale? Si ceea ce am de castigat, e mai mult decat am de pierdut? Daca da, probabil ca putem fi fiinte sociale. In societate. Si de ce mi se pare ca s-au stabilit niste standarde chiar si in materie de punct de echilibru intre ce pierzi si ce castigi? Toata lumea are punctul de echilibru in acelasi loc? Ce poti face daca echilibrul tau e in afara standardelor? Intri in conflict cu toata lumea? Ce pierzi? Ce castigi? Se muta punctul propriu de echilibru daca esti in conflict cu toata lumea? Daca toata lumea e de acord cu punctul tau de echilibru, n-ai nici o problema. Nici o presiune. Daca punctul tau de echilibru e aiurea, in afara acceptabilului dpdv social, toata lumea e impotriva ta. Toti pun presiune. Cata presiune poate duce echilibrul tau? Si la ce nivel de presiune cedeaza? Cu cat echilibrul e mai stabil si tu mai incapatanat si mai rezistent la presiune, cu atat presiunea creste. Iar cand echilibrul se rupe, presiunea fiind foarte mare, te duci dracului cu totul. Exista o limita cand iti dai seama ca daca mai creste presiunea, se va rupe si te duci la vale rau de tot? Si atunci… ce faci? Mai multi punctul de echilibru inspre societate, sa scazi presiunea? Cum e de preferat? Sa faci o concesie mica si sa supravietuiesti sau sa rezisti si sa mori, in cele din urma, strivit? Exista cineva care se uita la tine si intelege lupta ta? Sau toti te privesc si dau din cap intelept, a mustrare, si apasa si mai tare: trebuie sa-l aducem pe calea cea buna! trebuie sa-l dezindividualizam! trebuie sa-l omoram? Who gives a fuck?! Cat timp faci ceea ce trebuie, te poate acuza cineva de rezultate? Eu am facut ceea ce trebuia sa fac! De unde sa stiu ca o sa se intample asa? Ar trebui sa-l intrebati pe cel care a stabilit ce trebuie facut cum de s-a ajuns aici… De ce ma intrebati pe mine? Eu fac ce trebuie, nu gandesc. Si atunci, tu, care esti sub presiune, pe care toti incearca sa te aduca pe calea cea dreapta, ce faci? Cum te aperi? Daca te mai aperi si n-ai murit inca… Incerci sa-l convingi pe fiecare in parte ca ai si tu partea ta de dreptate si de drepturi? Si daca ai argumente solide, in viziunea ta, cum raspunzi la: da, te inteleg, dar in viata mai trebuie sa faci si ce nu-ti place? Intorci spatele si pleci? N-ai unde sa intorci spatele. In spatele tau e alt binevoitor. Si in toate spatele-urile pe care crezi ca le ai, e cate un binevoitor. Ce faci? Ce faci? Ce faci? Ce faci? Ce faci? Bine fac. Tu? Si eu. Ai tai? Bine, si ei. Dar ai tai? Si ei. Si altfel, ce mai zici? Nu mai zic nimic. Pai de ce? Ca m-ati omorat. Cine? Voi. Care noi? Voi, restul, lumea, oamenii de bun simt, cei care tineti la mine si ma sfatuiti de bine. VOI. Bine… Altfel? Toate bune? Da, toate bune. Si, ce mai zici? Nimic. Nu mai zic nimic. Pai de ce? Ca nu mai conteaza. De ce nu mai conteaza? De ce-ar conta? Pentru tine conteaza ce am eu de zis? Ce-ai mah?! Vorbesti tampenii. Da. Tu? Ce mai zici?…

P.S.: Pentru cei apropiati, care ar simti nevoia sa-mi zica o vorba buna, considerand ca am probleme, n-am telefon, n-am messenger, n-am nici pe dracu’. Sunt bine. Voi? Ce mai ziceti?